Matei 6:15

„Dar dacă nu le iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre!”

Subiectul iertării este unul profund și complex, greu de pătruns în adâncimile lui, mai ales atunci când vorbim despre relațiile noastre cu aproapele.

Iertarea este unul dintre atributele lui Dumnezeu, demonstrat prin marea Lui iubire față de noi, prin Domnul Isus – Fiul Său – dovada supremă a dragostei divine.

Într-o împrejurare, Domnul Isus a fost acuzat de cărturari că hulește, pentru că iertase păcatele unui slăbănog. Drept răspuns, Domnul Isus i-a întrebat: „Ce este mai ușor: a zice «Păcatele îți sunt iertate», sau a zice «Ridică-te și umblă»?” Pentru evrei era limpede că numai Dumnezeu putea ierta păcatele, iar Domnul Isus le-a arătat că El este Dumnezeu și că are putere să ierte păcatele, vindecând acel slăbănog.

Dar pentru noi, astăzi, ce este mai important: iertarea păcatelor sau vindecarea trupului? Vedem ușor-ușor, cum s-a schimbat ordinea valorilor: pentru mulți, cele mai dorite minuni sunt vindecările și semnele vizibile, în timp ce minunea pocăinței, a eliberării sufletești și a iertării este adesea trecută în plan secundar.

Nevoia omului de a ierta și de a fi iertat

Iertarea este o nevoie adâncă a ființei umane, este un strigăt al duhului nostru, localizat în acel „compartiment” numit conștiință – sau „cuget”, așa cum apare în traducerea Cornilescu. Un studiu spune că printre cele mai des rostite cuvinte înainte de moarte sunt: „iartă-mă” și „te iert”. Acest adevăr arată că purtăm în noi un „gol” care tânjește după împăcare.

Iertarea are, în esență, trei direcții:

1. Iertarea lui Dumnezeu

Este iertarea de care avem nevoie în relația cu Dumnezeu, datorită naturii noastre căzute. Omul, prin neascultare și prin dorința lui de a fi ca Dumnezeu, a ieșit din sfera sfințeniei și a părtășiei directe cu El, atrăgând asupra lui moartea spirituală și despărțirea de Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Dumnezeul nostru, care a avut planul Său încă înainte de căderea lui Lucifer și apoi a omului, ca prin moartea Fiului Său neprihănit, să împlinească dreptatea Sa divină.

Când Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu a jertfit un miel pentru a le face haine; atunci, pentru prima dată, omul a văzut sânge. Iar autorul Epistolei către Evrei spune: „Fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22b).

Apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă despre nevoia noastră de iertare și despre puterea lui Dumnezeu de a ierta: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). De aceea, trebuie să venim la Domnul, care ne poate ierta orice vină, păcat și fărădelege.

2. Iertarea de sine

Există oameni care declară că nu au nevoie de iertarea lui Dumnezeu, considerându-se „oameni buni”, spunând: „Eu nu fac rău”, „Nu dau în cap nimănui”, „Sunt om de treabă.” Alții au spiritul lui Cain care a considerat că el nu este păcătos, aducând astfel o jertfă din roadele pământului, și nu una cu sânge.

Dar există și oameni care se confruntă cu dificultatea de a se ierta pe ei înșiși. Sunt persoane care au călcat peste propria conștiință și nu pot trece peste greșelile lor, fiind înclinate spre autopedepsire, autoumilire, ba chiar, în cazuri extreme, spre sinucidere. Acceptă mai degrabă condamnarea, decât să vină la Dumnezeu prin mărturisire și să fie iertați și eliberați.

Aceasta este, în esență, o formă de mândrie, un „germene” al diavolului care lucrează în conștiința noastră. Este o demnitate falsă, pervertită de Satan, care nu are nicio legătură cu „un nume bun”, așa cum ne învață Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Iertarea aproapelui

Cine este aproapele nostru? Răspunsul îl găsim în pilda spusă de Domnul Isus din Luca 10:29. În contextul nostru, aproapele este cel care ne greșește.

Înțelegem nevoia noastră de iertare, lucrarea de justificare a Domnului Isus pe cruce, știm că sentimentul de vinovăție apasă greu asupra minții și conștiinței, și că prin pocăință și mărturisire suntem reabilitați. Dar de ce ne este atât de greu să iertăm pe alții? Poate pentru faptul că ne intersectăm prea des cu aceștia, iar rănile sunt mereu reaprinse?

Când vine vorba de iertarea aproapelui, avem tot felul de lozinci precum: „Te iert, dar nu te uit”, „Nu vreau să mai am de-a face cu el” sau, mai grav, „Niciodată!”

În firea noastră căzută descoperim un spirit de răzbunare, având deseori tendința de a ne raporta la legea mozaică care spune: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.”

Însă, în Evanghelia după Matei, capitolul 18, apostolul Petru îi adresează Domnului Isus o întrebare provocatoare: „De câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?”, potrivit legii. Răspunsul Domnului a fost unul surprinzător: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte”, arătând astfel că adevărata iertare nu trebuie să aibă limite.

În noi se dă o luptă între setea de răzbunare și chemarea conștiinței care ne îndeamnă la împăcare. Singura „răzbunare” acceptată de Hristos este răzbunarea prin iubire. Este cel mai puternic și mai frumos sentiment: să te „răzbuni” iertând și iubind.

În rugăciunea „Tatăl nostru”, Domnul Isus descrie pe scurt, dar cuprinzător, nevoia de iertare și modul în care trebuie să ne raportăm la aproapele nostru care ne-a greșit, arătând totodată că și iertarea noastră înaintea lui Dumnezeu este condiționată de felul în care noi înșine alegem să iertăm pe cei care ne greșesc.

Aș dori să privim asupra câtorva principii ale iertării desprinse din Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Într-o relație tensionată, primul pas spre iertare îl face omul duhovnicesc.

“Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă” 1Corinteni 15:46

Apostolul Pavel ne arată prin acest verset că, în situațiile tensionate ale vieții, mai întâi se manifestă ceea ce este firesc în noi. Din pricina influențelor răului și din lipsa nevegherii, suntem adesea înclinați să reacționăm firește: să judecăm, să rănim, să vorbim de rău și exemplele pot continua. Dar la urmă își face simțită prezența omul duhovnicesc. Iar acest "la urmă" este omul duhovnicesc care vine primul să-și ceară iertare, dorindu-și împăcarea cu semenul său.

În consilierile premaritale, deseori adresez această întrebare celor doi tineri: „Cine își cere primul iertare: cel vinovat sau cel nevinovat?” Aici este adesea sâmburele problemei: pentru că nu este un singur vinovat, ci amândoi au partea lor de vină, iar problema este că niciunul dintre ei nu se consideră vinovat sau cel puțin singurul vinovat. De aceea este mai greu să facă cineva primul pas spre iertare.

Principiul acesta implică omul duhovnicesc și trece dincolo de natura firească de a ne face dreptate, de a ne apăra nevinovăția. Găsim în Biblie oameni care au făcut primul pas al împăcării, luând vina asupra lor, cum ar fi Iosif, Moise, Abigail, Daniel dar și alții.

2. Iartă, așa cum te-a iertat și Dumnezeu, oricât de mare ar fi greșeala.

În rugăciunea „Tatăl nostru”, Domnul Isus ne învață unul dintre principiile iertării: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12).

Dumnezeu se raportează la noi precum ne raportăm și noi la semenul nostru care ne-a greșit.

Acest principiu este exemplificat și în pilda cu robul nemilostiv din Matei 18:21–35, unde Mântuitorul ne arată limpede că „datoria noastră uriașă” (păcatele noastre) a fost iertată, având și noi obligația de a ierta semenii noștri, indiferent de „datoria” pe care aceștia o au față de noi.

Prin această pildă, Domnul Isus evidențiază contrastul imens dintre iertarea Stăpânului și lipsa de iertare a robului, folosind o comparație sugestivă: Stăpânul îl iartă pe robul rău și nemilos de o datorie echivalentă cu aproximativ 3,5 miliarde de euro (echivalentul zilelor noaste) sau cu munca depusă timp de aproape 150.000 de ani, în timp ce robul nemilos refuză să-și ierte semenul pentru o datorie de doar trei luni de muncă, adică aproximativ trei salarii.

.Ai vrea ca Dumnezeu să te ierte în măsura în care ierți și tu pe fratele tău, pe sora ta, pe vecinul tău? Iar lista poate continua.

Dumnezeu este gata să te ierte pe deplin, de aceea prefigurează acest adevăr cu un mesaj din Isaia 1:18, unde scrie: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna”.

Ești tu gata să ierți pe aproapele tău din toată inima atunci când îți greșește?

3. Iartă, așa cum te-a iertat și Dumnezeu, fără să amintești greșeala.

Dumnezeu ne asigură că, odată ce ne iartă păcatele, El alege să nu-și mai aducă aminte de ele: „Și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:17).

Atunci când Dumnezeu ne iartă, ne șterge păcatele nu cu un burete înmuiat în apă, ci cu însuși sângele Fiului Său iubit, în persoana Domnului Isus.

Un exemplu bun îl reprezintă întâlnirea lui Isus cu Petru după înviere. Deși Petru s-a lepădat de El, Domnul Isus l-a iertat fără să-i reproșeze ori să-i amintească acest fapt.

În Vechiul Testament identificăm un prototip al Domnului Isus în persoana lui Iosif, care nu a reproșat fraților săi suferințele prin care a trecut pricinuite de ei. Când s-a făcut cunoscut fraților săi, el nu a dorit ca toți ceilalți să afle nedreptatea care i s-a făcut, ci a ales să-și ierte frații din toată inima, fără să le reproșeze nimic.

Atunci când iertăm, trebuie să alegem în mod conștient să nu mai amintim greșeala iertată.

4. Iartă, așa cum te-a iertat și Dumnezeu, redând demnitatea celui care a greșit.

De fiecare dată când Dumnezeu ne iartă, ne ridică moralul și demnitatea. În caracterul Lui nu se află dorința să ne denigreze ori să ne umilească.

Domnul Isus a ridicat moralul lui Petru încredințându-i una dintre cele mai mari slujiri: de a păstori Biserica Sa.

Dumnezeu, prin gura lui Balaam, spune că nu găsește nicio nelegiuire în Israel, deși poporul se răzvrătise de mai multe ori împotriva Domnului.

Atunci când Dumnezeu se uită la copiii Lui iertați, îi privește prin jertfa Domnului Isus.

5. Iartă, așa cum te-a iertat și Dumnezeu, apropiindu-te de cel care ți-a greșit.

Prima noastră reacție este de a îndepărta persoana care ne-a greșit. Din atitudinea Domnului Isus față de ucenicii Săi învățăm să nu facem așa. Cu toate că ucenicii s-au lepădat de El, Domnul Isus îi caută și le promite că le va pregăti un loc împreună în Împărăția Lui.

Care este atitudinea noastră atunci când cineva ne greșește? Îl apropiem de noi sau îl îndepărtăm?

Iosif și-a poftit frații la masa lui și apoi le-a oferit cel mai bun loc din Egipt. Fă și tu la fel cu cel care îți greșește.

Biblia afirmă că „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”. Și inevitabil apare întrebarea la subiectul nostru: Vor ajunge în cer creștinii care nu au iertat din toată inima lor? Cu siguranță că nu!

Înainte de a încheia, doresc să o amintesc pe Sabina Wurmbrand, soția pastorului Richard Wurmbrand, ca exemplu al credinței și curajului în vremurile noastre, cunoscută pentru persecuția suferită în timpul regimului comunist din România.

În momentul în care s-a întâlnit cu presupusul călău care i-a omorât familia (pe părinții ei, evrei), în loc de ură, ea l-a îmbrățișat și i-a pus pe masă ceea ce a avut mai bun, iar soțul ei Richard s-a rugat pentru el.

A ales să ierte. Nu pentru că așa a simțit, ci pentru că așa a crezut.

La încheiere, acum, când știm cum trebuie să iertăm, mă rog ca Domnul să ne dea puterea și voința de a ierta din toată inima, așa cum ne-a iertat și Dumnezeu pe noi în Hristos.

Amin.